Vânătoarea de vinovați

Vreau să merg eu singură pe bordură!”, ”Nu mă ține!”, ”Mă descurc!”, ”Uită-te la mine!! Vezi, merg pe bordură!!” Oare am fost singurul copil pasionat de mersul pe bordură?! La fiecare capăt al trotuarului, săream pe asfalt de parcă tocmai ce îmi încheiasem exercițiul la bârnă.

Vreau să fac eu singură!”, ”Îmi pot face singură tema! Nu mă mai verifica!”, ”Mă descurc!” Oare câți elevi priveau terorizați spre părinți în timp ce le erau verificate caietele pentru școală?! Speranța că nu trebuie refăcut nimic, că am salvat câteva minute de joacă, dorința de a căpăta independență, de a știi că ”sunt mare”, că pot eu singură să decid că tema e suficient de bine făcută…ce amintiri!

Vreau singură!”, ”Lasă-mă să aprind eu focul la aragaz!”, ”Lasă-mă să merg singură pe stradă! Nu mă mai ține de mână!”, ”Lasă-mă să mă îmbrac cu ce vreau eu!”, ”Lasă-mă să îmi iau ghetele care îmi place MIE!” Toate aceste solicitări se transformau uneori în rugăminți fierbinți, alteori în motive de ceartă…uneori deveneau victorii ale zilei sau prilej de a da cu fundul de pământ. Ceva rămânea constant de fiecare dată: pot eu!

Cănd suntem copii, e o victorie personală fiecare moment în care suntem lăsați singuri. Fie că punem mâna pe un cuțit, că batem un cui, că mergem pe bicicletă sau că facem ceva de mâncare….nici nu contează cât de bine ne-a ieșit, contează doar că am făcut singuri. Și de la aceste victorii colosale, trece timpul, ni se întâmplă viața și la 19-20 de ani privim timorați spre părinți, cu aceeași rugăminte în glas: ”Nu mă lasa singură!”

Fiecare dintre noi avem propriile strategii, dar rezultatul rămâne același: Decide tu pentru mine!Decide tu ce specializare să aleg la facultate!”, ”Decide tu dacă urmez sau nu un master”, ”Decide tu dacă mă implic în activități extracurriculare și în ce tipuri de activități!” Desigur, poate nu mai cerem atât de des aprobarea părinților, dar căutăm suportul prietenilor sau a partenerului de viață. De la acel ”pot eu!” ajungem cumva la ”ce vrei să pot ca să nu te pierd?”

Rezultatul?! Când suntem nevoiți să privim în oglindă realizăm că nu ne cunoaștem. Nu știm ce ne place sau ce ne displace, care ne sunt limitele, ce putem face cu ușurință, ce facem cu efort sau ce nu facem deloc. Nu știm ce ne aduce satisfacție sau ce ne sperie. Pentru că răspunsul la toate aceste întrebări depinde….depinde de ceea ce spun cei din jur. Chiar și când ne vrem viteji – acei eroi ce rămân drepți în fața presiunilor – tot facem voluntariat în organizația aceea apreciată de prieteni, tot mergem într-un internship valorizat de cadrele didactice, tot alegem un program masteral care să mulțumească nevoile financiare și ale părinților, tot alegem pentru studii orașul unde avem și prieteni, tot facem planuri de angajare în funcție de relația în care ne aflăm în momentul de față. Iar la finalul zilei, când tragem linie, ne e prea frică să aflăm cine suntem pentru că s-ar putea să fim prea departe de cine ar trebui să fim.

Presiunea socială e foarte importantă, cu cât o neglijăm mai mult, cu atât își va pune mai puternic amprenta asupra noastră. Doar pentru că ceva nu ne place, nu înseamnă automat că nici nu există. Noi ne formăm identitatea profesională pornind de la ceea ce suntem în momentul prezent, ceea ce am vrea să fim la un moment dat și, în egală măsură, ceea ce mi s-a întâmplat astfel încât să ajung persoana de azi.

Dacă deciziile noastre depind mereu de nevoia de a-i mulțumi pe cei din jur, înseamnă că aici suntem în momentul prezent: un om alergând de colo-colo în disperarea de a fi pe plac. Aaa…că nu ne place această ipostază…că e greu să ne definim astfel și am prefera să nu spunem cu voce tare?! Probabil! Dar asta nu schimbă nu nimic realitatea. Dacă nu știu ce îmi place și ce îmi displace, dacă nu știu cine sunt eu, cel dezbrăcat de rolurile sociale, înseamnă că m-am consumat încercând să înțeleg cine vor ceilalți să fiu. Și acesta e momentul în care mă aflu acum. Foarte bine! Am o șansă de a schimba lucrurile ce nu îmi plac doar dacă accept ceea ce mi se întâmplă. Și e posibil să nu îmi placă ce descopăr. E doar un moment de reflecție…și unul foarte important. Odată ce aflu ce nu îmi place la mine e primul pas spre a înțelege cine aș vrea să fiu la un moment dat astfel încât să mă pot bucura de prezența mea (până la urmă petrecem așa de mult timp cu noi că e chiar trist dacă nu ne place propria companie).

Schimbări facem relativ ușor. Adevărata provocare începe atunci când ne dorim ca schimbările să fie pe termen lung și nu doar pentru o sătpămână. Și ca să fac schimbări pe termen lung…ca să nu mai alerg la alții pentru a decide în locul meu, ca să nu mai pierd nopțile întrebându-mă ce decizie ar putea mulțumi pe toată lumea, ei bine…pentru astfel de schimbări e nevoie întâi să înțeleg cum am ajuns să dezvolt comportamentele și stilul de gândire de acum. Cu alte cuvinte, să înțeleg cum am ajuns aici.

Cel mai ușor e când părinții sau prietenii sau profesorii sau partenerul sunt de vină. Cel mai sănătos e când mă opresc din vânătoarea de vinovați și încep să înțeleg cine sunt. Uneori pot face asta singur, alteori prinde bine o discuție cu un consililier (https://consilierecariera.ubbcluj.ro/2021/03/15/programeaza-o-consiliere/).

imagine_sinte
CCOPA

Tehnici de învățare

Știm cu toții că odată ajunși la facultate verbul ”a învăța” este rezervat pentru săptămânile din perioada sesiunii. Deși structura anului universitar are două semestre,

Mai departe »
CCOPA

Comunicarea asertivă

Zilnic purtăm discuții cu oameni, fie față în față, fie în mediul online și ni se poate întâmpla adesea ca cealaltă persoană să nu înțeleagă

Mai departe »
CCOPA

Despre conflict

Adesea, conflictele pot avea consecințe severe asupra noastră sau asupra relației pe care o avem cu ceilalți. Cu siguranță, este o situație inconfortabilă, pe care

Mai departe »
CCOPA

Profiluri decizionale

Încă de mici copii avem întrebări legate de profesie: ce vrei să te faci când vei fi mare? Pe măsură ce creștem, ne întâlnim tot

Mai departe »