Putem găsi nenumărate probleme pe care omul le-a formulat și a încercat să le rezolve de-a lungul timpului. Numeroși gânditori și-au expus interogațiile la loc de cinste în inventarul istoriei întrebându-se, de pildă, care este sensul vieții sau ce este timpul. O deducție simplă ar spune că dacă mergem pe stradă și oprim unul, doi, trei sau oricât de mulți trecători, ar trebui să găsim foarte des reiterate aceste mari întrebări tocmai pentru cât de adânc este sensul lor în existența omului. Dacă tema principală a oamenilor ar merge înspre cum să aibă grijă de viața lor? Dacă s-ar îndrepta înspre cum să facă față agitației din jur? Dacă toată truda marilor gânditori ar trece adesea neobservată în detrimentul simplei „vieți de zi cu zi”? Un răspuns afirmativ ne duce la un alt nivel de profunzime, dincolo de problemele formulate de știință, înspre un tărâm atât de aproape de noi încât ne vine greu uneori să îl accesăm. Și atunci, problema care ar lua reflectoarele preț de o clipă devine „Este viața mea în echilibru?”.
Ce înseamnă „echilibru”? Apelând la definiția termenului, prin echilibru înțelegem o stare de neutralitate între două sau mai multe părți participante, astfel încât raportul dintre ele să fie egal, nimeni nu ar avea un aport mai mare sau mai mic. Dar dacă privim în termeni de echilibru ceva mai complex decât o ecuație matematică, cum ar fi viața? O viață echilibrată însemna un raport egal între lucrurile bune și cele rele din viața noastră, o distribuție egală între activitățile și proiectele în care investim zi de zi.
Unele persoane -majoritatea, de altfel – vor mai mult bine decât rău în viața lor. Cei mai mulți doresc să investească mai puțin timp la locul de muncă față de cel dedicat prietenilor
Deși este un construct cum nu se poate mai complex, viața omului din ziua de astăzi poate fi împărțită în câteva domenii-cheie care ghidează activitatea unei persoane: familia, locul de muncă/studiile, prietenii și propria-persoană (sport, somn și alte lucruri care ne bucură). Haideți să ne imaginăm un cerc. Cercul reprezintă platforma posibilităților noastre, marginea fiind zona de maximă exploatare, de cel mai înalt nivel de acțiune. În mijlocul cercului se află un punct. Punctul reprezintă ceea ce numim identitate/sine personal, respectiv cine considerăm noi că suntem în esență. Să trasăm câte o linie pornind din centru către margine, fiecare linie fiind un anumit domeniu al vieții noastre. Singura regulă existentă este: cu cât o linie merge mai departe, cu atât consumă din distanța unei alte linii. Dacă îi întrebăm pe oameni care este dorința lor, este posibil ca mulți să vrea ca toate liniile să atingă marginea cercului pentru a avea o viață echilibrată. Acest lucru nu este posibil, întrucât resursele noastre de energie sunt limitate, iar regula ne împiedică înspre o astfel de egalitate. Parcă nu e bine. Dacă aplicăm definiția echilibrului, observăm că fiecare linie este egală, însă la mai mult de jumătate din distanța până la margine. Iar nu e bine. Una dintre cele mai puternice piedici cu care se confruntă oamenii este interpretarea acestei situații în care echilibrul nu este decât o iluzie.
De ce are loc acest schimb de resurse? De ce o anumită linie mai lungă presupune o altă linie mai scurtă? Din păcate (sau din fericire) nu avem energie nelimitată. Din păcate pentru că nu le putem face pe toate. Din fericire pentru că ne forțează să alegem cu sens și cu scop unde îndreptăm ceea ce avem. Unui student de 20 de ani în plină sesiune îi este dificil să se concentreze pe altceva decât pe a-și pune toate forțele în a învăța. În consecință, timpul și energia pentru studiu scurtează contactul cu familia și prietenii, precum și diverse activități de plăcere personală întrucât „ziua nu are decât 24 de ore”. Trec câteva săptămâni și parcă o oglindă este pusă în fața situației. Studiul din sesiune e o amintire la care te minunezi că a avut loc, în timp ce restul activităților capată din nou suflu. Dar dacă studentul nostru nu ar avea 20 de ani, ci ar avea 45 de ani? Poate că ar avea o familie și, de asemenea, un loc de muncă. Tot în sesiune, situația este posibil să aibă cu totul alt parcurs. Examenele pot transmite familiei că este nevoie de o situație specială, însă locul de muncă ocupă la fel de multe ore în fiecare zi. Acest exemplu ne arată un lucru important, respectiv care este elementul prin care dezechilibrul este un real echilibru: contextualizarea
Deși atribuim fiecărui domeniu o valoare bine înrădăcinată în viețile noastre, deseori putem omite că exprimarea lor naturală este într-o continuă inflexiune. Timpul este dirijorul, iar aspectele sunt instrumentiștii. Familia și prietenii iau prim-planul în copilărie pentru ca începutul maturității să trezească momentul studiilor. Locul de muncă turează forțele anilor până când familia crește într-un mod nou (și vechi). Prietenii și ceea ce noi înșine facem pentru a fi bucuroși presară note pe tot acest drum.
Astfel, echilibrul nu înseamnă ca fiecare domeniu din viețile noastre să capete aceeași porție. Echilibrul înseamnă ca fiecare domeniu să capete energie în funcție de motivația noastră de a crește în acel punct, în acel moment. Cercul devine o mișcare în continuu flux, putând fi asemuit unui pian al cărui clape se ridică și coboară succesiv, dar în armonie.
Echilibrul este în (dez)echilibru. 😊
Articol scris de Alexandru Bibire, voluntar la Centrul de Carieră, Orientare Profesională și Alumni
